Intr-un moment de plictiseala, rasfoindu-mi propriul blog, m-am speriat. Da, m-am speriat sa-mi vad cursul vietii ca intr-o oglinda, una de care parca nu mai apartin. Toate intamplarile, toate trairile tragice sau pline de spuma fericirii le vad inca in fata propriilor mei ochi si ma intreb…cum asa? Cum de a trecut atat de mult timp? Cum de ma simt atat de straina de totul si totusi totul e o parte din mine?
E ciudat. E ciudat sa realizez ca blogul asta…in ciuda tuturor incercarilor mele nereusite de a-l sterge in momentele de disperare in care vroiam sa dau dracu’ tot si sa o iau de la capat…blogul asta, inca mai traieste. Traieste intens prin ce am scris eu. Traieste intens prin trairile mele.
Iar acum ca am ajuns sa ma uit prin el ca printr-un album cu poze din ultimii ani realizez cat de mult ma afund in propriile mele amintiri – si nu-mi mai pare rau ca nu am reusit sa-l sterg. Blogul asta, bine -prost asa cum e el scris e ca o cutiuta pentru amintiri; si inca una speciala care pastreaza intact totul si nu lasa sa se piarda nimic. Cand citesc pur si simplu simt ca traiesc din nou atunci.
Si tare ciudat mai e …