Need of reality

Uite ca, in sfarsit, dupa o gramada de timp, ce pare o vesnicie…desi poate nu e…m-am simtit in stare sa fac incursiunea ce va urma, in trecut, fara regrete si alte sentimente de parerea de rau. Nu stiu cat voi reusi sa-mi pastrez obiectivitatea, caci totusi, e o poveste pe care am trait-o, care a iesit din carnea si sufletul meu [in special sufletul].

Am sa sar peste cum ne-am cunoscut, cum am ajuns la stadiul in care eram. Ca nu asta e important. Important e socul, urma ce a lasat-o in urma. Urma pe care ma chinui cu greu sa o sterg, si care imi afecteaza momentan prezentul. Lucru urat, trebuie sa recunoasteti.

…So, this guy and this girl. Tipa e orbita de naiba stie ce, vede in tip pe harap-alb in tip si intr-un sfarsit descopera ca s-a inselat amarninc. Pare destul de simplu, nu? Ei bine, atat de complexe sunt sentimentele ce au fost acolo, ca parca nu-mi vine sa cred. Dar nu regret. Nu regret nici macar pentru o secunda ce s-a intamplat, pentru ca a fost o lectie importanta de viata. Am descoperit cum dragostea te orbeste. Cum vezi intr-o persoana absolut normala ceva ce te orbeste. Cum…cum simti cum o caldura iti invadeaza creierul si parca nici nu mai poti sa gandesti ca lumea. Degeaba iti spune cea mai buna prietena “Lasa-l, Nu esti de nasul lui.” , sau… degeaba ti se pune intrebarea “Esti sigura ca merita tot ce traiesti tu acum?”. Treburile astea nu au absolut nici un efect atunci cand tu incerci sa faci opusul, sa te autoconvingi ca totul e in regula si merge bine, ca cerul e roz si el e Harap-Alb. Problema apare atunci cand imaginea creata de tine nu se potriveste realului, pentru ca absolut inevitabil vei observa pana si tu o disconcordanta. Atunci urmeaza iadul in care nu vrei sa renunti, te agati de trecut, de imaginea aia perfecta pe care o ai in minte, imagine ce nu s-a potrivit niciodata realitatii de altfel.

Eu am trecut prin asta, a durat mult si refacerea. Poate nu atat de mult cat s-ar fi asteptat altii, dar pentru mine a fost parca un veac. Am crezut ca am scapat. Am crezut ca dupa ce nu mi-a mai pasat o sa fie bine…si de ce sa nu mint. Pana la un moment dat asa a si fost. Cel putin asa parea…

A fost bine pana am descoperit undeva intr-un loc ascuns cicatrici. Nu intrebati cum sau de ce, ca nu e deloc relevant. Important ca ranile astea, sper eu, pe cale de vindecare, ma bantuie mereu. Idei care mi-au intrat in cap fara sa vreau, frici, obisnuinte si moduri de gandire. A. imi zice ca e ok sa se intample asa ceva dupa toate lucrurile prin care am trecut…dar mie nu-mi place. Vreau sa treaca.

Vreau sa nu mai gandesc cum nu ar trebui. Vreau sa nu imi mai pun intrebari idioate. Pur si simplu vreau sa am incredere ca de data asta vad realitatea.